.

meniu orizontal

duminică, martie 06, 2011

61 grade şi 27 de minute latitudine nordică; 5 grade şi 53 de minute longitudine estică.

 Un nou contract de douã sãptãmâni în Norvegia… De ce? Cred cã nu pentru bani, deşi este bine plãtit. În primul rând resimt cãlãtoria în ţara de poveşti cu pitici ca pe o excursie reconfortantã, un concediu aproape continuu, presãrat cu ceva muncã ce-şi are un specific aparte,…în orice caz, nu neplãcut. Este prima datã când cãlãtoresc cu maşina spre Norvegia. Anul trecut, cãnd am zburat prima datã la Förde, mi-am spus cã în ţara asta trebuie venit cu iahtul şi maşina concomitent…. Iaht n-am…deocamdata… şi parcã nici nu m-atrage ideea… e ceva cu care trebuie să te naşti şi cum pe la Drãgãşani nu trece vaporul, nici gândul nu mi-e la mãri şi la oceane.

Am plecat cu mare întãrziere cãci numai cu o searã înainte mã-ntorsesem din România. Am pregãtit maşina de drum…. Numai 1000 de km…o nimica toatã. Am reuşit sã ies din Stockholm pe la ora 13 în direcţia Oslo. Monotonia autostrãzii suedeze anunţa o zi plictisitoare. Dupã numai vreo 300 de km însã, lãudata autostradă se transformã într-o şosea mai mult decât obişnuitã, contrazicând parcã harta desenatã de aroganţa suedezã. De fapt, nici nu e nevoie de autostradã cãci curând maşinile dispar aproape în totalitate, peisajul de pãdure fiind completat cu lacuri şi munţi, progresiv mai înalţi şi mai sãlbatici. Sunt singur într-o pãdure stranie la o orã nu departe de asfinţit. Mã apropii de graniţa norvegianã şi încã nu am dat peste nici o benzinãrie Statoil ca sã pot alimenta cu cardul. La numai câţiva km de graniţã în localitatea Årjäng apare şi Statoil. Şi dacã tot iau motorinã, fac şi ceva cumpãrãturi şi beau o cafea. Înãuntru întâlnesc oameni de munte relaxaţi, fãrã nici o apãsare, vorbind un dialect aproape de norvegianã, douã norvegienge aflate la cumprãturi ieftine peste graniţă şi tineri tâmpiţi şi gãlãgioşi ce par cam bãuţi. Afarã-i aşteaptã maşini de epocã lustruite ca noi nouţe şi fete de 16-17 ani ce par tot atât de inteligente ca şi ei… Şi dintr-o dată am acel sentiment de déjà vu - déjà connu…. Da… sunt în Twinn Picks… Stranietatea , ruptura de realitatea mea obişnuitã este caracteristica locului. Da, Twinn Picks ar fi putut la fel de bine sã fi fost filmat aici, căci totul pare identic ca peisaj şi atmosferă. Şi totusi…. am intrat de trei ori în acea benzinãrie…. ca sã mai cumpãr încã ceva …sau ca sã întipresc amprenta câmpului încãrcat cu energii stranii… Graniţa este peste numai cãţiva km. Pe drumuri de munte înguste şi rãsucite mã depãşesc câteva maşini ce circulã clar peste viteza legala de 80km/orã. Prind şi eu curaj, iar maşina zboară şi parcã, pentru prima datã de când o am îşi demonstrează calitãţile în raliu. Mi se trezeşte plãcerea condusului pe care o aveam doar acasã, cãci un raliu pe autostradã nu are nici un farmec. Necunoscutul mã atrage ca un magnet şi Pantera Neagra (BMW-ul meu) zboarã pe platouri înalte, strãbate munţii şi pãdurile norvegiene. Mã apropii de Oslo şi sunt atent sã nu greşesc drumul, cãci în ploia de indicatoare parcã toate numele de localitãţi seamãnã între ele… Trec rapid prin centrul oraşului, dar coada ochiului ca şi camera prinde imagini cu vile superbe cocoţate în terase în încercarea disperatã de-a gãsi imaginea mãrii. Da, ei meritã sã aibã iahturi… şi au. Cred ca fiecare familie are cel puţin unul cãci … aşa s-au nãscut ei. Afirmam mai demult cã neuronul suedezilor existã pentru a-şi putea vopsi bãrcile şi iahturile… Şi fraţii lor de la vest se pare cã trãiesc tot pentru asta. Ies din Oslo şi deja se face noapte. Gãsesc ieşirea spre Hönefoss şi mã grãbesc pe ultimele licãriri de luminã. Intru din nou în munţi cu pãduri şi trec prin puzderie de tuneluri. Mã minunez cât de mult a putut construi într-o ţarã atât de mare (386.000Km2) un popor aşa de puţin numeros (4,6 milioane).

Gândul mã duce la ţrâmbiţatele tuneluri Bumbeşti-Livezeni…. Pãi câte Bumbeşti-Livezeni au ãştia!!!!! Şi câtã densitate de şosele… au uitat doar sã se laude… Cãprioare tulburate de prezenţa Panterei stau cuminţi la marginea şoselei de parcã ar cunoaşte riscul traversãrii. Doar o vulpe caraghioasã îmi încearcã frânele… Trec pe o sosea tãiatã în zăpadă înaltã de doi metri şi mã mir de perfecţiunea curãţirii zãpezii…Platouri nesfãrşite de ierburi, arbuşti, pãduri, zãpezi… şi-ajung la feribot la Laerdal.


Am noroc… am de aşteptat numai un sfert de orã… Încã o sutã de km şi ajung obosit, dar mulţumit, la Förde. Este ora douã şi jumãtate… Iau cheia de la serviciul de urgenţã şi ajung în apartamentul meu. Peste numai cinci ore intru de gardã!

Se face dimineaţã…. Mã mobilizez cu greu şi merg circa 7-8 minute pe jos pânã la spital. Refac mental coridoarele extrem de complicate şi ajung în sfârşit la terapie intensivã unde mã aşteaptã un coleg blond cu ochii albaştri. Mi se adresează … dar… e un şoc total… oare asta este norvegianã? Ce dialect o fi? Dar ce importanţã mai are atât timp cât nu înţeleg decât 15-20% din ce spune? Îl rog sã vorbeascã mai rar şi mai… pe înţeles, apoi îl întreb de unde este … şi îmi vine inima la loc… Nu este din fericire nici un dialect norvegian local, ci danezã de Åarhus. Colegul rezident norvegian mã ajutã sã înţeleg cazurile prezentate, iar danezul se grăbeşte sã ajungã acasã în Danemarca. Se pare cã vom avea de operat cam toatã ziua, iar în terapie sunt patru pacienţi, dintre care unul pe ventilator (evident, prost ventilat…).

Luni şi marţi recuperez cu somn de dupã-amiazã!!! Pãi de când nu am mai dormit atâta!!! Şi ce bine esteee!!!! Între douã somnuri, fac plimbãri pe muntele din spate, printre vile cochete. Câtã armonie… Parcã toate aceste case norvegiene ar fi crescut acolo, odată cu pãdurea…. Integrarea este perfectã, deşi mâna omului se cunoaşte pânã la cel mai mic amãnunt. Arbuşti, rododendroni uriaşi ce vor înflori în toate culorile peste numai o lunã, toate varietãţile de conifere pitice, decorative, gãrduleţe de piatrã, case de lemn cu ferestre foarte largi sau chiar pereţi de termopan, toate în pantã, cu vedere spre fiord, pãdurea îngrijitã şi aerul curat de munte, alcãtuiesc tabloul de pace şi sãnãtate. Şi strãbãtând singuratic aleile, mă întreb dacã spaţiul înconjurãtor este real. Poate cã cea mai puternicã este senzaţia de atemporalitate a spaţiului… Ce rost mai are şi colţul ãsta de lume atât de liniştit pe o planetã aşa de zbuciumatã... Lipsa de informaţie a acestor oameni este de neimaginat. Tembelizorul lor îi transformã în campioni ai ignoranţei.Ştirile lor despre lumea înconjurãtoare, atât de sumare, îi face sã devinã mai singuri decât încearcã ei înşişi sã fie… şi-atunci, de ce mã mir oare cât sunt atât de suficienţi sieşi? La urma urmei poate cã sunt de admirat cã au putut construi un colţ de linişte… Dar ce linişte!!! Vorba pãrinţilor mei: “Oamenii ãştia nu au copii?” sau a lui Florin: ”Bãi, nici pasãrea nu cântã…” Florin a venit la mine vara, când pãsãrile îşi epuizaserã deja tot interesul pentru sex şi se îngrijeau de lecţiile de zbor ale puilor… Acum e o adevãratã nebunie, toate cãntã de zor … Da … anul trecut eram tot aici în luna mai şi auzeam cucul… şi-atunci mi-am amintit de România, apoi am urcat pe munte şi m-am simţit ca la Sibiu, pe munţii noştri, apoi am fãcut cunoştinã cu personalul medical de aici, atât de prietenos şi de vorbãreţ, şi mi-am adus aminte de cei de acasã… Peisajul nostru mioriric, ce devine tot mai mult o poveste frumoasã pierdutã în timpuri trecute, se regãseşte din plin aici. Bucovina noastrã despodobitã îşi regãseşte verdeaţa pãdurilor aici. Imaginea este de spectacol total, cãci munţi înalţi de peste 3000 de metri, stânci semeţe şi puzderie de cascade fac ca locul sã fie unic, grandios.

Miercuri. Au venit ploile…şi plouã… şi ce mai plouã…. şi plouã iarãşi, de unde atâta ploaie?! Dac-aş putea, aş vorbi cu prietenul meu sã trimitã şi în România, şi poate cã ar veni un pic de soare românesc şi pe aici…. Dar parcã o voce de acasã-mi zice: “ un pic de ploaie poţi să trimiţi, dar soare românesc nu-ţi dau…” Da…. Ah …şi ce ploaie…Mã rog, ce e frumos, e frumos şi pe ploaie, aşa cã, indiferent de vreme duminicã, voi pleca în excursie…pe nu ştiu unde.

Dau anestezie la ochi…. fapt care nu s-a mai întâmplat din Romania. Am trei pacienţi dintre care doi copii. Operator: dr Anca Roald din…Piteşti. Surprizã mare…evident, sãrim peste politeţe şi mai vorbim şi româneşte… De fapt, altfel ar fi şi greu sã ne înţelegem, cãci ca străini ne este cu mult mai greu sã ne întelegem, eu vorbind suedezã şi ea norvegianã, accesul nostru la rezervorul accesoriu de cuvinte fiind minim. A rămas să ne dăm întâlnire îndată ce programul ne permite…O invit la restaurantul spitalului, dar nu ni se potriveşte programul…. În schimb, în drum spre restaurant, mă întâlnesc cu Olav, anestezistul şef, care, agitat, dar în cel mai natural mod, ca şi când am fi copilărit împreună, mă întreabă daca pot … să-l împrumut de 50 de coroane! În gândul meu …dintre atâţia colegi, de ce tocmai eu? Mergem la restaurant, îi dau o hârtie de două sute, căci nu am una mai mică, el îmi cere şi-un pix, apoi scoate un carneţel şi-şi notează datoria pe ultima pagină… în gândul meu… oare celelalte pagini or fi pline cu datorii!?
Ajungem să plătim, îmi returnează 150 de coroane rest, îmi ia din nou pixul şi corectează suma datorată. Mâncăm împreună şi-l rog să vorbească norvegiana de Oslo, căci dialectului lui de Bergen este greu de desluşit pentru mine. Face eforturi fără a reuşi o schimbare spectaculoasă, căci aşa vorbeşte el. Mă minunez din nou de varietatea de dialecte locale. Mai târziu, avea să mi se confirme că de fapt de multe ori nici ei nu înţeleg tot mesajul, ci mai mult îl deduc!

Iau programul pentru ziua urmãtoare şi văd cã sunt planificat sã dau anestezie la ginecologie. Am de consultat cinci paciente. A doua pe listã…. Marioara V.! Oau! Ce zi! S-a mutat România prin coclaurile nordului? Urc la etajul şase şi merg sã iau jurnalul pacientei. Câtă surprizã şi bucurie în acelaşi timp pe asistentele care aflã cã sunt din România… pentru cã pacienta nu vorbeşte nimic în afarã de româneşte…Intru în salon… într-un pat pe dreapta, o plapumã umflatã cu un pãr roşcat ieşind un pic afarã. Vin aproape, îmi acopãr numele şi spun bunã ziua în norvegianã… Un cap obosit şi plictisit se descoperã pe jumãtate de sub pãturã şi rãspunde: NO NOŞK, NO NOŞK, ROMÂNEŞTE! Raspund imediat: ”Bine, bine, atunci sã vorbim româneşte!” Pentru reacţia urmãtoare, nu am decât o comparaţie… Avem la Stockholm un pisic suedez supertâmpit, sãlbãticit, care în urmã cu un an, deşi îl hrãneam, nu se apropia mai mult de zece metri de mine, şi asta doar daca veneam cu mâncare.Într-o zi, când Potatis (Cartof) dormea în flori la soare, m-am apropiat şi i-am dat cu o bucatã de şuncã pe la bot. Iniţial, şi-a umflat nãrile, fiind cu siguranţã în vis, apoi visul s-a nãruit brusc şi a urmat cel mai fantastic sprint la care am asistat vreodatã, demn mai degrabã de fenomenul OZN decât de istorii cu recorduri mondiale. Ei bine, cam aşa a sãrit biata Marioara din pat cãnd a auzit româneste. Iniţial, asemenea lui Potatis, a crezut cã viseazã şi chiar a întrebat dacã este în realitate sau în vis, cãci tocmai se trezise… I-am spus cã de fapt de astãzi toţi medicii norvegieni trebuie sã ştie şi româneşte. Gluma nu a ţinut. În urmãtoarele 20 de minute a vorbit numai ea…. Eu …am ascultat ca un personaj pedepsit. Nevastã-mea a citit într-o carte cã o femeie trebuie sã emitã într-o zi cel puţin 20.000 de cuvinte. Conform cărţii, creierul femeii se defecteazã dacã nu le dã drumu’… important este doar ca cel de lângã sã fie dispus sã asculte. Nu trebuie nici sã comenteze şi nici măcar sã fie atent… Eeee, apãi cãte sute de mii de cuvinte aşteptau pe limba acestei femei!!!!...Eu nu am scos nici un diftong! Nici nu aş putea reproduce toatã istoria…. Simplu, o profesoarã de arte plastice pensionarã, vãduvã şi fãrã dinţi, şi-a urmat fiica divorţatã de un norvegian ca s-o ajute în creşterea nepoţelei. Şi ce noroc pe capul ei…. Nu neapãrat cu comunicarea, cât mai ales cu anestezia… De puţin timp, minţile luminate norvegiene au introdus un protocol nou în anestezia pentru histerectomie care …probabil funcţionează excelent…la norvegience…Totuşi, flexibilitatea personalului mi-a permis schimbarea protocolului (nu fãrã mustãceli), iar Marioara a beneficiat de o anestezie româneascã, datã pe româneşte.

Dupã două zile, a plecat acasã. Evident cã am fãcut munca de translator pânã la externare, cãci fiica, deşi în concediu, nu a prea trecut pe la spital… şi nici nu m-a sunat mãcar aşa, sã afle cum a decurs operaţia… Sã fie sãnãtoase amândouã!

Vineri şi sâmbată sunt de gardă. În timpul nopţii, între 22 şi 9 dimineaţa, pot sã dorm cãci garda e dublată de medicul rezident ce ar trebui teoretic sã alerge mai mult decât mine - aflat pe funcţie de medic primar. Vineri însã am avut parte de cel mai leneş medic rezident pe care l-am întâlnit vreodata. Cred cã este şi singurul norvegian arogant, respingator, pe care l-am întâlnit. Astfel de exemplare se pot întâlni de fapt oriunde… dacã mã gândesc numai la “muşchii” de pe acasã…
Spre norocul meu, am terminat treaba pe la 23.30 şi am putut sã dorm bine pânã dimineatã. A doua zi sunt de gardã cu o norvegiancã drăguţã, de 1,85, care-mi dezvluie cã …este prima ei gardã de specialitate! Asta înseamnã cã fac de fapt toatã munca şi mai ţin şi cursuri de anestezie în acelaşi timp. Noroc cã tot ceea ce fac, fac cu plăcere, aşa cã timpul zboarã în compania lui Trine. Ea mã ajutã sã-mi fac un program de cãlãtorie pentru duminicã. Nu voi mai pleca la Florö, aşa cum îmi programasem iniţial, ci voi lua feribotul în arhipelag spre Vaerlandet.
   
Constat cã deja înţeleg destul de bine norvegiana, m-am prins de modul de pronunţie al diverselor dialecte. Este cât se poate de nostim, cãci fiecare vorbeşte cum a auzit acasã. Se poate întâmpla ca patru oameni sã vorbeascã dialecte diferite în aceeaşi discuţie… uneori plus danezã sau suedezã. Se poate spune cã dialectele norvegiene reprezintã placa turnantã a limbilor scandinave. Norvegienii îi înţeleg bine pe suedezi şi destul de bine (70-80%) pe danezi. Danezii şi suedezii sunt la extreme, rata de înţelegere fiind micã în limba vorbitã. Limba scrisã este destul de inteligibilã între toate cele trei limbi, mai ales între danezã şi norvegianã. Danezii trãiesc un paradox lingvistic, cu o multitudine de dialecte ce au o singurã limbã scrisã ce nu are aproape nici o legãturã cu limbile vorbite. Norvegienii nu sunt prea departe, şi între ei fiind dificultãţi de înţelegere uneori…Şi atunci…cum sa-i înţeleg eu? Eu folosesc o bunã parte din fondul principal de cuvinte suedez, care evident ca se intersecteazã în bunã parte cu cel norvegian şi în mai micã mãsurã cu cel danez. Problema este cã o bunã parte dintre cuvintele şi expresiile fondului general de cuvinte suedez ce se intersecteazã la rândul lui cu cel norvegian, îmi este necunoscut, astfel cã sprijinul solid în cuvinte şi expresii de rezervã îmi lipseşte total. Rezolvarea în situaţiile în care nu înţeleg constã în rugãmintea de reformulare a afirmaţiei sau în apelarea la limba englezã, pe care cei mai mulţi de aici o vorbesc cursiv şi cu accent britanic, aşa cum eu nu aş fi în stare decât dacã m-aş mai naşte o datã. Ar trebui însã sã mã mai nasc de câtevã ori ca sã vorbesc scandinaviska la fel ca nativii de aici. Cu toate astea, primesc zilnic complimente pentru cât de bine vorbesc…norvegiana!!!! Am noroc cã sunt comunicativ şi mai ales cã ei sunt foarte vorbăreţi. M-au îndrãgit, se pare, de la prima vedere…. Relaţia este reciprocã pentru cã stilul lor de lucru mai flexibil şi libertatea aproape totalã în actul medical se potrivesc caracterului şi pregătirii mele. Panã şi relaţia cu pacientul norvegian este una plãcutã. Mai docil şi cu mai mult respect faţa de medic în comparaţie cu suedezul, pacientul norvegian acceptã mai uşor propunerile tale. Colegii suedezi mi-au relatat situaţii în care pacienţii norvegieni nu au acceptat din start relaţia cu medicul suedez. Cu timpul, am înţeles cã suedezii sunt taxaţi pentru comportamentul superior, arogant. De fapt, cam asta este deosebirea între ei - norvegienii sunt nişte suedezi lipsiţi de aroganţã şi parcã ceva mai hibridaţi… Eu personal nu am întâlnit nici o reacţie de respingere din partea lor, ba aş putea spune, chiar am simţit în general cãldura !? norvegianã!!!
Numãrul de strãini care se perindã prin acest spital este mare, iar personalul de bazã a cãpãtat abilitatea sã-l citeascã numai dupã câteva ore pe noul venit…Încă o observaţie: norvegienilor le lipseşte laringele scandinav! Oricât de mult ne-am strădui noi, străinii, să vorbim suedeza, accentul este departe de realitatea suedeză. Cred că trebuie nu numai să te naşti aici ca să stăpâneşti limba, ci trebuie să ai genetic laringe suedez pentru ca rezonanţa să fie perfectă. Studii au arărat că copiii suedezi disting o gamă mai largă de sunete emise de laringe – circa 190 faţă de numai circa 140 distinse de copiii europeni. Norvegienii sunt geografic scandinavi, dar naufragierea unor vase spaniole pe coasta de vest a Norvegiei, prin secolul 16, a dus la dispariţia genetică a laringelui scandinav din această zonă. Mai mult decât atât, părul şi ochii brun închis au devenit obişnuiţi.

Duminicã dimineaţa vin la spital sã-i predau garda unui coleg danez! Constat cã nu are nici cea mai micã dificultate în a mã înţelege, reciproca fiind în continuare… aproape de stacheta de acum o sãptãmânã… Ee, dar nu sunt aici ca sã vorbesc danezã… Este o zi înnoratã şi mai rece decât de obicei… nori grei amestecaţi cu ceaţã şi din când în când un soare timid, ce se aratã prin pãtura groasã de nori. Am 65 de Km pânã la feribot, pe marginea de nord a fiordului. Dupã numai 10 km începe sã ningã… apoi ploaie amestecat cu ninsoare şi, printre picãturi, câte un pic de soare… total nefiresc pentru unul venit de pe 45 de grade, dar nu şi pentru mine, venit de la 1000 de km est… Nu întâlnesc decât 5-6 maşini pe tot drumul. Şoseaua şerpuieşte de-a lungul fiordului, uneori la înãlţime, tãiatã în munte, îngustã, având o singurã bandã! Din loc în loc este câte un mic spaţiu pentru douã maşini pentru ca întâlnirea a două maşini fie posibilã. Tuneluri spectaculoase, cascade, lacuri cu oglinzi perfecte, naturã sãlbaticã, pãduri de conifere, stânci tãiate cu meşteşug, ca şi stânci cãzute anapoda pe şosea îmi fac excursia palpitantã, o emoţie continuã, pe care din pãcate nu am cu cine s-o împart. Ajung la Askvoll cu 15 minute înainte de plecarea feribotului.







Suntem numai doi pasageri. Trag o mulţime de poze; frigul de afarã îmi intrã repede în oase; intru în salon mã servesc cu o cafea. Apropo, este serviciu cu autoservire: fiecare pahar de cafea din termos costã 10 coroane aruncate într-un pahar de plastic … câtã încredere cã cel ce se serveşte va şi plãti… sã încercãm şi noi în România… Mã apropii de singura pasagerã, o tãnãra 30-35 de ani şi încep s-o interoghez… Vremea este un subiect tipic pentru a începe o conversaţie, apoi intru în amãnunte legate de viaţa în insule şi aflu cu aceastã ocazie cã în arhipelag sunt 80 de copii… In gândul meu: ”Este sigur profesoarã, dar oare ce obiect predã?” Nu aş fi putut sã ghicesc niciodatã, cãci le predã pe toate! …. Este o suplinitoare pentru clasele 1– 10 !!! Îmi vine în gând sã-i pun câteva întrebãri de istoria şi geografia Norvegiei, dar nu comit mãgãria… Problema este cã un fost elev pe Vaerlandet este posibil ca într-un viitor apropiat sã intervieze un fost olimpic romãn, şi sã-i explice: ”Ştii, tu eşti acceptat sã lucrezi, dar vei avea un salariu mai mic pentru cã nu ai pregãtire norvegianã!”, iar acel român nu ştiu dacã va avea curajul, trufia şi mândria necesarã sã riposteze, afirmând cã se considerã un norocos cã-i pregãtit în România…Oricum, discuţia este interesantã. Aflu cu acestã ocazie cã în arhipelag, nefiind sezon turistic, nu voi gãsi nici un magazin şi nici o cârciumã, ãsa cã-i bine sã-mi iau de la automatul de pe feri ciocolatã şi o sticlã de apã! Peisajul este mãreţ, cu insule înalte pierdute în nori, unele cu aspect de vulcani fumegând… Cobor pe Vaerlandet la 5-7 grade Celsius şi un vânt rece, tãios. Pare o insulã pãrãsitã în ciuda faptului cã în zonã sunt cam 200 de case. Fac o grãmadã de poze şi apoi trec din insulã în insulã pe poduri cu şosele perfecte, având o singurã bandã. Totul este bine gândit, cãci douã maşini se întâlnesc foarte rar. Mã întreb ce o sã fac timp de cinci ore!? Este 10 aprilie, deci trebuie sã-l sun pe Paul care astãzi mai adaugã un an încheiat… Semnalul este prost… Sunt nevoit sã mã cocoţez pe o stâncă de vreo sutã de metri altitudine. Semnalul este progresiv mai bun. Constat cu aceastã ocazie încã o data cã pãmântul este rotund… ce mare şmecherie… oare cum a putut omenirea sã creadã atâta timp altceva? Faptul cã-l sun pe Paul de aici îmi pare ireal şi mã întreb din nou: ”Oare ce caut în locul ăsta? E clar cã neam de neamul meu nu a mai cãlcat pe aici şi nici nu va mai cãlca…” Nu întâlnesc decãt o fatã plimbareaţã pe care o depăşesc cu maşina, iar mai târziu doi copii cu bicicletele… Totul pare pustiu, mort. O bunã parte dintre case aparţin turiştilor, în special germani şi olandezi. O casã costã de la 200.000 la 500.000 de euro, ceea ce mi se pare enorm pentru acest capãt de lume. Dincolo de acest ţinut neprielnic, îngheţat şi bãtut de vânturi, nu este decãt oceanul pe care astãzi îl simt ameninţãtor. Dacã aş fi miliardar, cu greu aş gãsi bani pentru o cãsuţã aici. Singurele fiinţe întâlnite sunt pescăruşii, alte păsări de mare şi patru cai supăraţi, pe care nimeni nu i-a întrebat ce părere au despre acest loc.




Se pare însă că nu au nici o treabă, fiind dotaţi de la natură cu “haine groase” şi “căciuliţe”. Apoi, iarbă este din plin în acest loc. În cele cinci ore ajung să cunosc toată anatomia arhipelagului, fiecare casă… Ajung cu 30 de minute înainte de venirea feribotului, cu mulţumirea că am bifat pe harta lumii şi locul ăsta. Curând începe ploaie, transformată uneori în ninsoare, totul amestecat pe alocuri cu ceaţă. Îmi închipui frumuseţea locului pe soare cu cer senin, dar mă mulţumesc şi cu faţa întunecată a tabloului… Pe drumul de întoarcere mă plouă torenţial… de unde atâta ploaie? O fi început Potopul şi au uitat să mă anunţe?

Luni – sunt detaşat la Florö – un orăşel pe coastă aflat aşa cum şi numele o spune, pe o insula (ö – Flor-ö). Geografia locului este extrem de complicată, insula fiind exact la intrarea într-un fiord destul de larg. Voi lucra trei zile anestezie, în general în chirurgie de o zi. Voi avea circa 20 de pacienţi şi sunt singurul anestezist pentru două săli. Drumul spre Florö este o feerie… un spectacol continuu, fascinant, poate periculos în acelaşi timp. Şoseaua care margineşte aproape continuu fiordul de la Förde (capătul terminal al unui fiord) la Florö (capătul de început al fiordului vecin) este delimitată aproape continuu de munţi înalţi şi abrupţi, aproape drepţi, şoseaua fiind practic tăiată în stâncă. Momentul călătoriei mele a fost unul unic ca spectacol, ca demenţă totală a naturii, căci cascade şi torente continui de apă de ploaie mătură şoseaua. Din loc în loc, acolo unde căderea de apă este impresionantă, sunt amenajate adevărate căldări uriaşe de beton care preiau fluxul de apă, aruncându-l pe sub şosea direct în fiord. În faţă, ploaie torenţială cu ceaţă, în stânga, prăpastie şi apoi fiordul, în dreapta, perdeaua de apă şi vapori - uneori mai firavă, alteori ca o cortină, căzând vijelios de pe munte. Ce spectacol unic! Păcat că am camera undeva în spate, în bagaje… Între cele două fiorduri, trecerea se face prin două tuneluri de câte 6-7 km. Cine se gândeşte să urmeze cărările mele, trebuie să aibă ceva bani în buzunar, căci traversarea unui tunel poate costa 50-200 de coroane… Urmez harta şi ajung la spital… Constat din start că atmosfera este plăcută şi personalul la fel de prietenos…cu o singură excepţie… Sunt întâmpinat de Torgeir, un asistent de anestezie, care-mi pune-n palmă două protocoale: unul care priveşte colaborarea cu …el şi un altul care-mi dezvaluie unde, în ce sertare şi rafturi se găseşte materialul necesar desfăşurării activităţii.Găsesc chestia asta destul de curioasă, dar mă rog, ăsta o fi obiceiul… Apoi, ne apucăm de lucru. Totul merge strună, rapid, eficient şi apoi… vine surpriza … Torgeir vine la mine şi mă invită la o cafea, într-o pauză dintre două operaţii. Fâstâcit îmi spune: “Ştii, tu nu eşti la fel decât ceilalţi… ţie îti place să munceşti!” Aflu cu această ocazie că cei trimişi de obicei aici, deşi au competenţe variabile, au o caracteristică comună - LENEA. Şi cum cei mai mulţi vin din Suedia, mie îmi este uşor de înţeles… Ulterior, aveam să discut cu Anca, doctoriţa oftalmolog, şi să afirm că nici o lene nu e mai mare ca lenea suedeză. Anca m-a corectat afirmând că ar fi imposibil ca lenea suedeză s-o întreacă pe cea norvegiană, care, susţine ea, este la superlativ… Eu rămân însă la părerea mea, căci spre deosebire de Anca, eu am lucrat în ambele ţări… De fapt, cred că par contradictoriu în această problemă. Mai mult decât lene este poate lipsa de angajare şi de răspundere în faţa unor sarcini de serviciu, fuga de pacient, pentru ca nu cumva să faci ceva greşit pentru care ai putea fi reclamat… Nimeni nu doreşte să-şi asume răspunderi, aici, în Nord…

Sunt cazat într-o vilă chiar lângă spital, pe malul fiordului, în apartamentul cu numărul 23, ceea ce ar vrea să însemne probabil ap. nr. 3 de pe nivelul 2 (cred eu). Chestiunea mi se pare de bun augur. Intru şi sunt surprins de intimitatea locului. 



O cameră largă ce are amenajat într-un colţ un pat dublu, îmbietor, un birou lateral de pat, o bibliotecă mică cu câteva cărţi şi reviste, apoi, aproape de ieşirea spre balconul larg de lemn, două fotolii şi o canapea în jurul unei măsuţe la care aveam să încep reportajul de faţă. Televizorul într-un colţ, o sobă decorativă de fier forjat în colţul opus; combina muzicală, veiozele şi draperiile în culori pastelate completează o atmosferă mai mult decât caldă, primitoare, propice odihnei şi creaţiei. Bucătăria şi o baie complet echipate mă fac să mă simt în confort total. Îmi las în maşină casetofonul şi îmi aduc doar CD-urile. Aurelian Andreescu îşi etalează vocea superbă, iar eu încerc să cânt cu el “Oameni”, “Dorul” şi “Te-ai schimbat”, piese ale căror versuri de Marius Ţeicu, Vasile V. Vasilache şi Petre Mihăescu nu le-am apreciat cum se cuvine la vremea respectivă…. Priveliştea de pe balcon este unică: un covor de iarbă ce se termină în fiordul cu lebede, larg de câteva sute de metri…Dincolo, printre mesteceni si brazi, se văd câteva vile cochete… Ce bine aveam să dorm la Florö!!! Păcat că vremea e în continuare predominant ploioasă…







În zilele ce au urmat, am continuat să mă simt bine atât cu personalul în spital, cât şi în orăşelul tipic norvegian, altă dată un sat de pescari, acum un veritabil punct turistic. M-am plimbat pe ploaie, am scris pe ploaie, am fost cu vaporul în larg pe ploaie şi am dormit pe ploaie. La plecare, m-am îmbrăţişat în mod neobişnuit şi neaştepţat cu personalul de la săli.Torgeir a insistat de nu ştiu câte ori să revin la Florö şi m-a asigurat că va povesti pe unde va putea ce impresie puternică am făcut eu acolo!? Şi dacă mă gândesc, nu am făcut chiar nimic deosebit în afara faptului că totul a funcţionat perfect. Doctoriţa chirurg originară din sudul Bavariei s-a scuzat că nu mă poate invita la o cafea, fiind de gardă, iar cu medicul ortoped, Manuel, din Spania, a rămas să ne vedem la Förde… La întoarcere, ploaia se transformă în ninsoare deasă, dar eu nu am nici o problemă, căci Pantera mea are în continuare gheare de iarnă (anvelope cu cuie)… Apoi, din nou, ploaie, ceată şi iar ploaie. Nu se mai repetă însă spectacolul de la venire cu cortina de ploaie căzând de pe munte… aşa că mă mulţumesc cu ploaie simplă.

Joi. Dis de dimineţă iese soarele. Mă întâlnesc cu Anca în spital şi ne dăm întâlnire la cinci fără un sfert. Ieşim la o cafea în centrul oraşului PE O VREME SPLENDIDA! Cu această ocazie, mă identifică cu autorul Programului Terra, carte despre care a auzit de la mama ei! Întâlnirea, deosebit de plăcută, are ca subiect principal … bârfa locului în care ne aflăm şi a Scandinaviei, în general. Singura noastră divergenţă constă în faptul că eu, entuziasmat de frumuseţea priveliştii, compar măreţia locului cu munţii noştri, pe când ea vede peisajul rece şi straniu, inexpresiv, ca o faţă scandinavă.

Vineri sunt din nou de gardă cu Trine… Am o gardă grea şi agitată. Dimineată am fost programat la ortopedie. Am avut un pacient de 82 de ani, cu două infarcte în antecedente, astm, operat joi de cancer de prostată, căzut seara din pat, cu fractură de col femural şi cu angină instabilă cu enzime în creştere uşor obnubilat şi care pe deasupra a mai dezvoltat şi o pneumonie de lob inferior stâng.I-am dat anestezie pentru proteză de şold vineri dimineaţa şi l-am lăsat într-o stare superbună duminică dimineaţa, interzicându-i să moară în garda mea! M-a impresionat familia, soţie, copii şi nepoţi, care, contrar obiceiului scandinav, a fost pe capul lui şi al meu mai toată garda, amintindu-mi de ţiganii noştri. Un alt caz grav a fost o tânară de 37 de ani cu pancreatită supraacută, toxică, iatrogenă, după ERCP. Se prevedea un prognostic rezervat, dar am lăsat-o şi pe ea într-o stare bună, mult ameliorată, reuşind s-o eliberez de suportul ventilator duminică dimineaţa. Noaptea de vineri spre sămbătă, între două naşteri, lucrez la cazurile grele din terapie intensivă. Sâmbătă am noroc, căci sunt de gardă cu Bram de Hoog, un olandez rătăcit prin Norvegia, venit la trai bun împreună cu soţia, rezident de ATI de al treilea an. Bun băiat şi serios şi mai de nădejde.Timpul trece repede, amândoi având de lucru, treaba fiind de această dată împărţită. Pe la ora 18… surpriză. Apare Olav, anestezistul şef, dispărut de pe scenă de mai multe zile într-un maraton de şedinţe tipic scandinave… Agitat ca de obicei, fără să spună nimic, bagă mâna-n buzunar şi-mi întinde datoria de cincizeci de coroane, întrebându-mă câtă dobândă percep! Ciudaţi mai sunt! Altă treabă nu avea sâmbătă seara! Am rămas perplex! Apoi mă întreabă ce le-am făcut celor de la Florö, căci a avut şedinţă şi cu ei şi mă vor înapoi! Oricum, ne despărţim prieteneşte spunându-mi că sunt binevenit la ei şi în viitor… Rămân surprins plăcut încă o dată de aceşti nordici care, anul trecut, înainte de-a ajunge acasă, mi-au trimis pe net mesaj de mulţumire pentru bună colaborare… Cât de mult contează să ai şi un pic de satisfacţie în ceea ce faci şi să fii apreciat pentru munca depusă…. Duminică, după gardă, am avut acel sentiment al datoriei împlinite, chiar dacă nu am fost decât un mercenar timp de două săptămâni pe 61 de grade şi 40 de minute latitudine nordică.

Am părăsit Norvegia duminică pe ploaie, ceaţă, zăpadă, pe un alt drum, pe E16, străbătând fiorduri cu feribotul, munţi înalţi, gheţari, păduri, şi având ca destinaţie directă locul meu de muncă din Suedia unde, a doua zi, luni, am intrat de gardă!Luni după-amiaza selectez pozele pe computer şi reiau filmul întregii aventuri, retrăind imaginile suprarealiste…



Marţi sun la Drăgăşani. Evident că, cel puţin teoretic, părinţii nu ştiu pe unde a umblat fiul vagabond … şi totuşi… tata îmi povesteşte că noaptea s-a trezit brusc dintr-un vis atât de real… Mă visase pe cărări de munte, şosele înguste mărginind prăpăstii adânci, pe ploaie cu ceaţă, în locuri stranii cu lacuri de munte îngheţate… şi impresionat de realitatea visului, a trezit-o şi pe mama poate doar ca să se convingă că nu a fost decât un vis…

Început pe 10 aprilie 2005 - ora 18; terminat pe 21 aprilie - 2005 ora 1.10

4 comentarii:

  1. Ce fain scrii!! :D "Nu trece vaporul pe la Dragasani":D

    RăspundețiȘtergere
  2. Esti fantastic !
    Nu ma steptam sa existe un OM ca dumneta din generatia mea. Eram obisnuit ca oameni MARI sunt cei ce au fost candva... Nu ma pot opri din citit, ma cert cu toti ce ma deranjeaza din lectura (si evident nu ma inteleg).
    De cand citesc P.T. tot planuiesc intrebari, le reformulez in gand si astept sa termin lectura....
    Nu absolut tot ce citesc aici e nou pentru mine dar acum se clarifica multe intr-un mod ce nu-l credeam posibil.

    Cu stima,
    Mitica

    RăspundețiȘtergere
  3. Lykke til! Jeg ser Norge samme som du etter seks år til å bo her... men på Sørlandet 🌞

    RăspundețiȘtergere