Dragi prieteni,
N-am mai scris de ceva vreme... Ne-am intors din Tenerife duminică seara. Chiar dacă m-am aşteptat să fie o destinaţie ceva mai caldă, până la urmă tot a fost interesant. Timp de două zile a plouat torenţial... aşa că am luat o maşină şi am făcut turul insulei, am vizitat parcuri, grădini botanice şi zoologice, oraşul Puerto de la Cruz , care este într-adevar frumos...
Ca de obicei, aflat pe un teritoriu nou şi necunoscut, m-am întrebat dacă aş putea să trăiesc acolo toată viaţa?!… Probabil, de ce nu? Dar mi-ar fi la fel de dor de-acasă, de prieteni, aşa cum mi-e acum, aş continua să am acel sentiment ce astepţi să se atenueze şi care se încăpăţânează să dispară...
Insula oferă neaşteptat de mult, variaţie de relief, de vegetaţie, de regim hidrologic, istorie antică amestecată cu modernă, sărăcie şi bogaţie, anotimpuri, culoare, rase umane ...au chiar şi spitale!
Evident, nu am nici un gând serios să mă mut aici, ci doar imaginaţie care mai scapă de sub control.
Am fost la Piramides de Guimar. Citisem încă pe la 10-12 ani despre populaţia blondă! străveche, plecată se pare din Atlantida, ce a construit în Canare piramide din bolovani de tuf vulcanic... aşa că nu am ratat ocazia ca să le văd. Interesant pentru mine a fost că agentul care mi-a închiriat maşina nu auzise de piramide, deşi trăia de 20 de ani pe insula asta de 2000 de km2 ! Am mai păţit o chestie asemănătoare în Grecia acum câtiva ani, când un agent de turism din Pelopones mi-a spus că nu a fost niciodată în Sparta ....
Acele movile de bolovani nici măcar nu au fost considerate piramide la început.... apoi, calculele au dovedit ca orientarea în puncte cardinale este perfectă, iar geometria generală aduce mult cu piramidele din Yucatan .
Jos, oceanul, în faţă, piramide, în dreapta, un cartier de case şi blocuri moderne, sus, un vârf de vulcan ascuns în nori... o imagine de fantasm, de cufundare în neantul istoriei, de blocare, de sfidare a dimensiunii numită timp, redusă la o clipă în care istoria se densifică, atlanţi, guanchi, conchistadori şi eu fiind deopotrivă martorii ei.
Norii, ploaia, şoseaua şerpuită prin ceaţa groasă delimitază lumea de jos de trepta următoare a insulei, care este un fel de lume a spiritelor în care omul nu-şi găseşte locul, se simte straniu, în afara peisajului… Suntem la baza vulcanului El Teide, la circa 2100-2200 metri altitudine, într-un peisaj lunar, străbătut în mod paradoxal, nefiresc de o şosea perfectă, în mijlocul unei naturi aparent fără viaţă care te îndeamnă la ascensiuni solitare pentru reaşezarea gândurilor. De pe acest platou al spiritelor ce aparţin unor dimensiuni necunoscute, se înaltă conul vulcanic, pierdut în ceaţă şi nori ca într-o realitate îndoielnică.
Părăsim această zonă ciudată... renunţăm la ascensiunea pe conul vulcanic pentru a nu perturba liniştea zeilor şi coborâm prin ceaţă şi ploaie spre partea vestică a insulei în oraşul Puerto de la Cruz.
Vacanţa revine în sufletul meu odată cu intrarea în aglomeraţia oraşului. Străzi mărginite de palmieri, clădiri coloniale colorate, bulevarde largi ce mărginesc oceanul şi plaja cu nisip negru, vulcanic, puzderie de străduţe înguste, cu pavaj vechi atât de abrubte, agăţate de munte ca să nu cadă în ocean, o lume pestriţă cu care noi ne asortam... toate stau într-o armonie ce pare perfectă la prima vedere.
Urmăm şoseaua spre Loro Parc - o minunată grădină zoologica amenajată într-un parc cu aspect de Paradis. Totul pare desprins din poveste şi te întrebi dacă într-adevăr mâna umană a creat frumosul şi perfecţiunea locului... Deşi plouă, ne face plăcere să gustăm din atmosfera unică a acestui loc cu vegeţatie luxuriantă, cu papagali care te salută în spaniolă, cu acvarii cu rechini, cu pinguini aduşi în peisaj antarctic, cu foci şi delfini care ne desfată în programe extrem de spectaculoase, cu orhidee şi camelii.... Minunat ....un loc de pe planetă ce merită văzut... Da, cred că aş putea să trăiesc în Porto de la Cruz !
Pe înserate, căutam drumul de întoarcere la o oră de vârf, cu aglomeraţie plină de spirit latin. Îmi fac loc cu greu pe străduţe întortocheate care, fără voia mea, mă duc spre munte. Intrăm într-o altă lume, în perioada colonială cu străduţe proiectate pentru o singură caleaşca trasă într-un efort suprem de şase cai nărăvaşi, căci pantele abrupte sunt un veritabil pericol... Şiroaie de apă se rostogolesc şi, în mişcarea lor firească, antrenează mizeriile străzi, căruţe, oameni, maşini şi ... visele mele plecate în secolele trecute... Trecem pe lângă o catedrală cu felinare mari şi văd doamne elegante în rochii lungi cu pelerine de ploaie.... şi ... brusc .... sună telefonul.... este mama care îngrijorată sună de la Drăgăşani să ştie dacă totul este în ordine. Şi este... fiul vagabond se trezeşte din reverie, îşi aduce aminte de unde a plecat şi ce caută.... încă două străduţe şi apare un indicator ce ne arată drumul spre autostrada ...
N-am mai scris de ceva vreme... Ne-am intors din Tenerife duminică seara. Chiar dacă m-am aşteptat să fie o destinaţie ceva mai caldă, până la urmă tot a fost interesant. Timp de două zile a plouat torenţial... aşa că am luat o maşină şi am făcut turul insulei, am vizitat parcuri, grădini botanice şi zoologice, oraşul Puerto de la Cruz , care este într-adevar frumos...
Ca de obicei, aflat pe un teritoriu nou şi necunoscut, m-am întrebat dacă aş putea să trăiesc acolo toată viaţa?!… Probabil, de ce nu? Dar mi-ar fi la fel de dor de-acasă, de prieteni, aşa cum mi-e acum, aş continua să am acel sentiment ce astepţi să se atenueze şi care se încăpăţânează să dispară...
Insula oferă neaşteptat de mult, variaţie de relief, de vegetaţie, de regim hidrologic, istorie antică amestecată cu modernă, sărăcie şi bogaţie, anotimpuri, culoare, rase umane ...au chiar şi spitale!
Evident, nu am nici un gând serios să mă mut aici, ci doar imaginaţie care mai scapă de sub control.
Am fost la Piramides de Guimar. Citisem încă pe la 10-12 ani despre populaţia blondă! străveche, plecată se pare din Atlantida, ce a construit în Canare piramide din bolovani de tuf vulcanic... aşa că nu am ratat ocazia ca să le văd. Interesant pentru mine a fost că agentul care mi-a închiriat maşina nu auzise de piramide, deşi trăia de 20 de ani pe insula asta de 2000 de km2 ! Am mai păţit o chestie asemănătoare în Grecia acum câtiva ani, când un agent de turism din Pelopones mi-a spus că nu a fost niciodată în Sparta ....
Acele movile de bolovani nici măcar nu au fost considerate piramide la început.... apoi, calculele au dovedit ca orientarea în puncte cardinale este perfectă, iar geometria generală aduce mult cu piramidele din Yucatan .
Jos, oceanul, în faţă, piramide, în dreapta, un cartier de case şi blocuri moderne, sus, un vârf de vulcan ascuns în nori... o imagine de fantasm, de cufundare în neantul istoriei, de blocare, de sfidare a dimensiunii numită timp, redusă la o clipă în care istoria se densifică, atlanţi, guanchi, conchistadori şi eu fiind deopotrivă martorii ei.
Norii, ploaia, şoseaua şerpuită prin ceaţa groasă delimitază lumea de jos de trepta următoare a insulei, care este un fel de lume a spiritelor în care omul nu-şi găseşte locul, se simte straniu, în afara peisajului… Suntem la baza vulcanului El Teide, la circa 2100-2200 metri altitudine, într-un peisaj lunar, străbătut în mod paradoxal, nefiresc de o şosea perfectă, în mijlocul unei naturi aparent fără viaţă care te îndeamnă la ascensiuni solitare pentru reaşezarea gândurilor. De pe acest platou al spiritelor ce aparţin unor dimensiuni necunoscute, se înaltă conul vulcanic, pierdut în ceaţă şi nori ca într-o realitate îndoielnică.
Părăsim această zonă ciudată... renunţăm la ascensiunea pe conul vulcanic pentru a nu perturba liniştea zeilor şi coborâm prin ceaţă şi ploaie spre partea vestică a insulei în oraşul Puerto de la Cruz.
Vacanţa revine în sufletul meu odată cu intrarea în aglomeraţia oraşului. Străzi mărginite de palmieri, clădiri coloniale colorate, bulevarde largi ce mărginesc oceanul şi plaja cu nisip negru, vulcanic, puzderie de străduţe înguste, cu pavaj vechi atât de abrubte, agăţate de munte ca să nu cadă în ocean, o lume pestriţă cu care noi ne asortam... toate stau într-o armonie ce pare perfectă la prima vedere.
Urmăm şoseaua spre Loro Parc - o minunată grădină zoologica amenajată într-un parc cu aspect de Paradis. Totul pare desprins din poveste şi te întrebi dacă într-adevăr mâna umană a creat frumosul şi perfecţiunea locului... Deşi plouă, ne face plăcere să gustăm din atmosfera unică a acestui loc cu vegeţatie luxuriantă, cu papagali care te salută în spaniolă, cu acvarii cu rechini, cu pinguini aduşi în peisaj antarctic, cu foci şi delfini care ne desfată în programe extrem de spectaculoase, cu orhidee şi camelii.... Minunat ....un loc de pe planetă ce merită văzut... Da, cred că aş putea să trăiesc în Porto de la Cruz !
Pe înserate, căutam drumul de întoarcere la o oră de vârf, cu aglomeraţie plină de spirit latin. Îmi fac loc cu greu pe străduţe întortocheate care, fără voia mea, mă duc spre munte. Intrăm într-o altă lume, în perioada colonială cu străduţe proiectate pentru o singură caleaşca trasă într-un efort suprem de şase cai nărăvaşi, căci pantele abrupte sunt un veritabil pericol... Şiroaie de apă se rostogolesc şi, în mişcarea lor firească, antrenează mizeriile străzi, căruţe, oameni, maşini şi ... visele mele plecate în secolele trecute... Trecem pe lângă o catedrală cu felinare mari şi văd doamne elegante în rochii lungi cu pelerine de ploaie.... şi ... brusc .... sună telefonul.... este mama care îngrijorată sună de la Drăgăşani să ştie dacă totul este în ordine. Şi este... fiul vagabond se trezeşte din reverie, îşi aduce aminte de unde a plecat şi ce caută.... încă două străduţe şi apare un indicator ce ne arată drumul spre autostrada ...
Martie 2005
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu